Cararile Vietii

Pe dealul Hornului, aproape de vārf, īn cāmp deschis, sub un stejar bătrān, rezemat de tulpina lui groasă, stătea Ion ud pānă la piele. Era treaz și privea īn zare satul. Frigul nopții īl pătrunse pānă īn măduva oaselor. Nu răceala era principala lui problemă, gāndurile, amintirile războiului īl apăsau cu mare greutate pe suflet. Ultimele evenimente au adus la suprafață toate coșmarurile din subconștientul lui. Īntr-un tārziu, se ridică īn picioare și īncepu să se plimbe īn jurul stejarului. Starea era aproape insuportabilă. Īncerca din toate puterile să revină la echilibrul interior pe care-l cāștigase īn timp, cu mare greutate. Nu reuși. Gāndurile īl năpădeau valuri, valuri. Deodată se opri din mers, fără să vrea ridică capul spre cer și scoase un strigăt puternic de fiară rănită. Īn cāmpul larg deschis era doar stejarul. Nimeni nu dorea să īmpartă cu el această suferință. La răcnetul lui de durere īi răspunse ecoul din ce īn ce mai īncet.