Oră

Aș vrea să-ți scriu cu stările mele direct pe minte – să mă vezi cu cei mai închiși ochi ai inimii tale, ca să înțelegi cum simte o floare atunci când peste petale i se lasă brumă... când, din păcate, mai toți ne îndrumă spre gerul năprasnic, nicidecum spre cerul plin de lumină și veri. De ce nu-mi ceri să-ți stau la piept, să te găsesc în orice poveste și să te citesc ca pe cel mai firesc rând, deși în alte idei eu aș putea să te iubesc ca pe un viscol greoi, ca pe o primăvară în toi, ca pe un întreg cuprins de crengi de brad ce cad la pământ, acoperite cu iarnă și frig... Eu te strig din adâncimi de suflet... Dar tu nu ai putea să auzi o voce fără ecou, fără putere să răzbată, căci eu sunt doar fată, niciodată puternică, niciodată sigură că dacă merg înainte dorul se duce precum apa ce s-ar usca. Dacă continui să merg poate că m-aș lepăda de cele bune și m-aș îmbrăca în cărbune încins, căci deși învins, sufletul arde, doar că un foc ce doare, ca o floare ce s-a uscat înainte de vreme, iar rodul ei s-a transformat în hrană pentru alte flori, nicidecum în sămânță ce-ar fi străbătut milioane de veri și calde senzații de vânt ce adie. Se pierd și se trec cuvintele, dar rămânem noi, toți, într-o mare de netoți ce nu mai găsesc sens, că ori de câte ori l-am percepe, am împietri de rușine, de amărăciune și de pline senzații de vină. E pe îndelete totul, noi nu facem de-ajuns... luăm cu noi bagaj greu de dus, cărăm putregaiul amintirilor din alte veri, iar toate la grămadă ne îngreunează fiecare pas, chiar și pleoapele ce abia se mai deschid din somnul lor prea adormit. Am ajuns ca niște somnambuli ce-și plimbă haotic mersul pe străzi prea aglomerate, în care păcate grele pândesc strigoi. Victimele propriilor decizii suntem noi, cei care nu știm că dormim când greșim și că vorbim în neștiință și în neputința de a ne deștepta. Ne-am putea trezi... ne-am putea limpezi mintea... doar că nu-i chip să deschidem ochii, căci vedem goliciunea ce ne înconjoară – ne vedem goi sufletește... Cum am putea oare susține un corp greu, într-un suflet gol? Poate că trupul ar pica în neant, murind vieți la rând... Ori ar putea învăța să răzbată dincolo de cele mai infime particule în care materie încă ar exista, până într-atât, încât chiar și gândul să-i pară încet. Nu corpul ne ține, noi îl tărâm pe el cu fiecare acord greu de receptat, cu fiecare bătaie de vene, împiedicându-ne cu fiecare păcat...