Fara identitate

Mă numesc Elena, dar uneori am impresia că nu aparțin nimănui. Viața m-a învățat devreme că există copii care se nasc în brațe calde, și copii care se nasc în brațe ude de lacrimi, tremurătoare, grăbite. Eu m-am născut dintr-o copilă și am crescut fără să știu a cui sunt, purtată între case, între mâini, între rupturi. Primele mele amintiri nu sunt jucării sau îmbrățișări, ci fum de sobă, margarină cu gem pe pâine și palmele unei bunici vitrege care nu a știut nici ea să iubească corect, dar pesemne ca era instruită să educe. La doar câteva luni de viață, o femeie bogată din Grecia a vrut să mă ia, să mă crească, să-mi dea un nume, un viitor. Dar sărăcia în care mă aflam nu i-a înmuiat pe cei care mă aveau în grijă și nu m-au lăsat să plec. Nu pentru că mă iubeau, ci pentru că o pierdere, oricât de mică, e tot o pierdere. Și am rămas. Rămasă într-o casă mică, cu fum, frici și zgomot. Rămasă cu senzația aceea care avea să mă urmărească mulți ani: că viața nu m-a întrebat niciodată dacă sunt pregătită. Dar cel mai greu nu a fost să cresc în lipsuri. Cel mai greu a fost să cresc fără identitate. Aceasta este povestea mea. Nu pentru a-mi plânge trecutul, ci pentru că acum, la capătul atâtor răni, pot spune cu voce tremurată, dar sigură: Am supraviețuit.