Flacăra Paradisului

Marea Naharim păstra încă secrete pe care nici oamenii,nici îngerii nu le puteau înțelege.Deasupra ei,cele șapte stele străluceau în fiecare noapte,asemenea unor ochi vechi ai Cerului.Farul Speranței veghea asupra satului Naryash,iar flacăra sa alb-roșie amintea tuturor că iubirea putea uni lumi cândva despărțite.Dar,în adâncurile oceanului,o altă lumină se trezea.Într-un loc ascuns de hărțile oamenilor,sub munți de coral și ape atât de adânci încât razele soarelui nu mai ajungeau acolo,exista un oraș despre care aproape nimeni nu mai știa,Luminaris.Orașul naharienilor.Acolo,Cristalele Albastre ale Flăcării străluceau de mii de ani,păstrând energia unei lumi străvechi și amintirea unei epoci în care Cerul,Pământul și Oceanul nu fuseseră despărțite.Conducătorul Luminarisului era Asterion,fratele lui Mehravan.În timp ce oamenii își trăiau viețile pe țărm,iar îngerii vegheau din Paradis,Asterion păzea ultima moștenire a vechiului legământ.Dar într-o zi,un cristal începu să pulseze.Nu albastru.Ci într-o lumină necunoscută.În aceeași clipă,în Paradis,Manuscrisul Flăcării Albastre se deschise singur.Literele de aur apărură pe pagina albă:„Când sângele Paradisului va naviga peste apele strămoșilor,porțile adâncurilor se vor deschide”.