Noi

Icoana să ne fie geam, iar foile de carte ram – cu fructe bune, ce pot să hrănească prin cele ce-ar spune. Ne e bine între cuvinte... Dar parcă nu sunt jurăminte să ne lege mai strâns ca legătura de duh înflăcărat, în starea de bărbat lângă femeia lui, cu capul plecat, sub priviri blânde și gând împăcat... Stăm amândoi sub cerul cu stele departe... de parcă ne e carte viața ce-o trăim, tot ce simțim... Alegem lumi în care să ne pierdem și să ne găsim iar, ca doi oameni ce dispar ca să apară din același tipar de ochi goi. Noi ne vrem împreună în larg de zăvoi, sub ploi de polen din flori de in, ca vrednic destin de creații menite să fie fericite. Gândul bun ne ține uniți ca pe doi iubiți sfiiți să se privească, de teama să nu strălucească prea tare ochii lor, ce se vor lipiți în luminile ce caută să-i țină cel mai uniți... căci ei mor în adânc izvor de lacrimi, dacă dor îi apucă, să-i ducă departe... Nimic nu desparte suflete menite să zacă alăturate în gândul lor, căci zbor de păsări le e mersul prin veac; iar leac: inima ce bate a frunze picate, a muguri ce cresc din nimic, a vorbe ce zic doar de bine... Nu ține veșnic ce avem... dar putem să străbatem ziduri și mări, să ne batem cu vântul gol, ce zburdă domol... să ne luăm în brațe și să picăm până ne ridicăm și mai sus... în alt apus ce duce-n răsărit. S-au ivit noi căi și calde odăi în care să stăm, măi, iubite... Nici răi, nici buni, nu mai par munții ce cresc și dispar... nici stânci, nici strivite, văile lungite pe brate de ape... E totul un vals lent... Atât de atent și cuminte mi te-ai lipit de piept!... Iar eu aștept nimic!... Nici să zic nu mai vreau!... Doar stau și mă simt bine, în starea de tine. Suntem noi, pe brațe de Cer deschis, precum un abis ce unește-n căderea lui Raiul promis, de amândoi... scris din voci nevăzute și sunete mute... Suntem noi... în starea de doi... Lumină să ne fie mersul! Iar inima vie!... Așa cum e dat să fie!