Rai

Mă simt de parcă trăim în lumi diferite, în care percepțiile mai mult ne separă, în timp ce sufletele saltă și se zbat să ne unească. Inimile bat în voci ce ne leagă. Doar că legăturile lor nu sunt pe atât de trainice pe cât să poată susține toată povara păcatelor târâte după noi. Spovedania ne e puțină, iar desfrâul saltă în delir. Nu suntem nici falși, nici plini, nici goi – suntem doar noi, căzuți în păcat ce-a tot picat. Nu e zid ce poate ține sufletele încuiate, însă e zid ce poate limita trupuri împietrite, înghețate și amăgite de ideile unui veac mut să poată zice adevărul și surd în fața lui. E timp puțin și cale multă drumeția în care am fost puși. Cine nu ia aminte la cuvinte simte tristețe atâta timp cât încă-i mai e îngăduit Raiul, ori se vindecă de ea, uitând să mai fie ceea ce ar trebui să fie. Gălăgie răsună pretutindeni, de parcă stupul nostru dă rod; doar că pare stearpă inima lui bolnavă, din care lavă tot vrea să răzbată ca să nu se preschimbe în piatră. Și e înceată mișcarea de arce de ceas, timpul ce ne-a rămas. Doar că noi, în glas de oi, ne grăbim să-l irosim cu fiece pas. Arde și se stinge bucuria de a fi, de parcă noi atât putem zidi: un veac, care doar cât el ar dăinui. Și cine știe ce-ar putea să fie lumea de dincolo de noi, în care eroi și-au plimbat pașii. Poate că e larg întins, ori poate că e cuprins de brațe împreunate de tine, bărbate, ca un om care poate să le susțină pe toate. Eu cred că e destin plin de căi sortate în așa fel încât să ne zbatem pe coate ca să-l ducem drept acolo unde-i e credința și ființa întreagă. Eu cred că-i nevoie să căutăm ca lumea să înțeleagă ce frumos de resimte duhul din noi când doi câte doi ne iubim curat, cu duh împăcat. Eu cred că-i prea înțelept omul cel drept ce-și duce crucea lui spre lumea ce nu-i încă știută de aici. E un har să te ridici peste frici și peste prigoană și peste orice goană nebună de a vrea ceva, doar ca să poți să găsești în inima ta gândul bun ce pace ți-ar da. Poate-ar conta să fim împreună. Poate că viața-ar conta!... Nimic altceva! Iar ea duce mai departe; nu se oprește aici. Pe noi ne desparte gândul la frici... Ne temem să pierdem ce nu deținem, când dăm de la noi ploile cu mană cerească, ce pâine de Rai pot să crească. Noi ne temem să nu se sfârșească ceva ce pe veci ar putea să trăiască dincolo de frica noastră. Dar inimile bune saltă sus, la Domnul Iisus. Pace să ne fie! Și bucurie!...