Vie

Era o oază curată lumea cea de ieri - eu eram fată, tu te-ai pus să mă ceri... Toată ființa mea știa să te vrea și nu contenea să te caute cu ea. Ți-am stat aproape și ți-am ascultat bătaia de ape ce-au picat lângă zid, pe piatra de veci, cea plină de ani... Treceau zile și nopți... erau clipe atât de plăcute, încât aș fi rămas în ele, sub undele mute, purtate pe piele, de vânt... Niciun cuvânt n-ar fi contat mai mult decât simpla trăire de noi, cei firești, prin lumi de povești, prin codri și dealuri departe, atât de înalte... Mi-ai fost mereu alături, nu mi-ai dat voie să m-arunc în zbor știind ce tare aripile dor în bătaia lor. Eu nu m-aș fi temut, într-un timp în care parcă totu-i trecut, într-o viață în care totul se-învață... Era ieri și tot venea azi din zile de mâine, care deși treceau, ele nu se goleau, ci erau la fel, de parcă stăteau pe loc, fără să vină vreodată. Și uite că din trupul de fată... azi suntem bătrâni... Rămâne puțin, deși nu dețin capacitatea de a înțelege cum poate gândul să lege oameni care nu se știu, să-i închidă într-un spațiu mic, ce pare atât de viu, deși se pierde-n sicriu... Ne-am vindecat amândoi de pasul greoi purtat prin noroiul viselor adânci. Am jucat pe negru dansul mirilor triști, deși eram fericiți împreună. Am picat împiedicându-ne într-un vals banal; tu erai simplu, eu nu știam cum să fiu... mă prefăceam altfel, fără să știu că eram cel mai bine așa cum aș fi fost cu tine, indiferent de ce ar fi venit, ori de toate câte-aș fi gândit... Sper că te-am făcut fericit, deși rănit în zeci de feluri de pași greșiți, care nu știu nici măcar valsul lent, privitul atent, nici să stea pe loc, ci doar să poată călca pe trupul ce-n brațe i-ar lua. Și uite că sunt vie datorită ție. Păstrăm o avuție ce încă se scrie, în fel cumpătat, liniștit, curat, din cuget de bărbat legat de feciorie – tu mie mi-a fost salt direct spre veșnicie.