Cartea oferă informații complet inedite despre limbajul uman și specificul limbii române. De-a lungul timpului, limbajul oral a fost completat cu limbajul grafic: pictograme, petroglife, ideograme, logograme și litere. Alfabetul roman, format din semne grafice numite litere, păstrează trăsături logografice indicând astfel o origine legată de scrierea logografică. Volumul cuprinde și o abordare holistică a unei selecții de o sută de cuvinte românești autoexplicative, ale căror sensuri se revelează prin elemente de compunere, dublă semnificație și trăsături logografice. Fiecare termen este expus riguros, de la etimologia sugerată de structura sa lexicală, la semantica conceptului desemnat și legăturile acestuia cu realitățile naturale și sociale. Termenii acoperă domenii variate – spiritualitate, lingvistică, istorie, geografie, medicină și jurisprudență – și au utilitate în plan individual și social. Concluziile acestei cercetări arată în mod convingător faptul că numeroase cuvinte românești sunt nelexicalizate deoarece funcționează ca radicali indicând astfel faptul că ele sunt rădăcini arhaice. Mulți dintre acești termeni au fost preluați de latină, de limbile romanice și de alte limbi prin intermediul procesului de lexicalizare ceea ce contrazice ideea unei derivări a limbii române din latină. Astfel, teoria potrivit căreia 92,23% din vocabularul românesc ar avea origine străină este infirmată, iar limba română și-a recăpătat locul binemeritat. Toponimele din fostul Imperiu Roman ce decurg din patronime românești sugerează că strămoșii românilor au fost primii întemeietori ai acelor regiuni. Toponimul autohton Ardeal provine din perspectiva băștinașilor, în timp ce variantele străine reflectă punctul de vedere al celor care, traversând păduri, veneau din afara regiunii. Toponimele endonimice din Ardeal descriu fidel relieful și arhitectura locală, în timp ce cele exonimice nu reușesc acest lucru ceea ce este o dovadă că locuitorii români au fost primii care au denumit aceste locuri.