Vis

Tărim într-un cadru frumos și viu, în care cel mai mare dar al nostru este chiar viața. Dar cine mai răvnește oare la puterea de a înțelege misterul spațiului care ne adăpostește și compune? Câți dintre noi știm oare să observăm ceea ce ne înconjoară, în deplinătate fizică și lăuntrică? Și care este adevăratul scop al existenței noastre? Poate că noi suntem doar matematică înșirată în miliarde de puncte, ce-și caută conexiuni prin lungi șiruri de formule complicate. Ori poate... poate că suntem doar culoare – milioane de pigmenți ce se joacă cu firele de lumină ce-i străpung. Sau poate că lumea-i doar ticăit de sunet, vibrație... În ciuda rigidității din legile fixe ce-și găsesc răspuns exact, eu nu pricep cum se socotește iubirea, căci iubirea nu dă impresia să fie matematică – ea se compune și crește din nimic. Ea nu pare să fie doar un pigment de culoare, ci un joc de lumini ce se naște chiar și în lipsa stelelor. Iar cu siguranță iubirea nu este doar muzică, în ciuda faptului că ea compune cele perfect armonizate melodii. Însă totuși, iubirea există, chiar dacă dincolo de reguli. Iar ea este umilă și plină de emoție. Iar în ciuda faptului că se creează din nimic și nu se lasă descifrată, ea se contopește cu acest spațiu acerb, ce știe de reguli și legi, asta cu toate că ea este mai presus de orice lege, deasupra oricăreia dintre socotelile acestei lumi. Eu nu reușesc să înțeleg pe îndelete ce anume înseamnă lumea, însă pricep că atunci când socotelile nu-mi ies, ori când drumurile mi se strâmtorează, cea mai ușoară cale pe care trebuie să apuc este formula iubirii, care nu cere nimic, însă oferă totul, în credința înrădăcinată empatic în adevăr, precum un salt spre înalțimi de Cer, unde chiar Dumnezeu veghează.